BN-F-00248

OFICIUL PAROHIAL GRECO-CATOLIC SÂNGEORZU NOU

1857-1940

niv.Fond

PAROHIA GRECO-CATOLICĂ SÂNGEORZU NOU

PAROHIA GRECO-CATOLICĂ SÂNGEORZU NOU (RO-Sângeorzu Nou)

1701 (ca.)-1948

Denumirea oficială a instituţiei a fost Parohia greco-catolică Sângeorzu Nou. Ea s-a înfiinţat în urma unirii cu biserica Romei din anul 1701 prin transformarea parohiei ortodoxe şi s-a desfiinţat în anul 1948. Actele normative care au reglementat activitatea parohiei au fost declaraţiile de unire cu biserica Romei din 21 martie şi iunie 1697, 07.10.1698, 05.09.1700, ianuarie 1701, diplomele de unire cu biserica Romei din februarie 1699 şi 19.03.1701, decretele nr. 151/17.07.1948, nr. 176/02.08.1948 şi nr. 358/30.11.1948 ale Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Funcţia parohiei era în primul rând una religioasă şi confesională, dar şi una administrativă privind bunurile bisericeşti, de personal, şcolară, de stare civilă şi financiară. Parohia era condusă de către preot, ajutat de curatoratul bisericesc şi de senatul şcolar. Adunarea credincioșilor hotăra în problemele importante și alegea curatoratul bisericesc şi senatul şcolar. Principalele atribuţii, în acelaşi timp şi obligaţii ale preotului erau cea sacramentală şi cea pastorală. Satul Sângeorzu Nou a fost un sat săsesc. Comunitatea românească din Sângeorzu Nou a avut mult timp dimensiuni relativ reduse. În anul 1733 aceasta era formată numai din 14 familii greco-catolice, în anul 1750 erau înregistraţi 202 locuitori, dintre care 23 „oaspeţi” (români aşezaţi aici la o dată recentă), iar în anul 1762 un număr de 19 familii româneşti (circa 100 locuitori). În 1727 sau 1728 românii din Sângeorzu Nou şi-au ridicat un paraclis fără permisiunea magistratului din Bistriţa sau a saşilor din sat. Aceştia din urmă s-au plâns magistratului Bistriţei, mai ales după ce românii din Sângeorzu Nou au început să ocupe pământul din jurul paraclisului. În septembrie 1759 românii din Sângeorzu Nou se plângeau Guberniului Transilvaniei arătând că au fost siliţi în prezenţa comisarului bistriţean Georg Werner să-şi dărâme paraclisul de lemn, pe care le-au permis ulterior să-l ridice din nou. La 5 aprilie 1752 baronul Bornemisza de Kaszon arăta magistratului din Bistriţa că clerul român din satele Dipşa, Lechinţa şi Sângeorzu Nou s-au plâns din cauza faptului că saşii nu voiau să le acorde românilor loc de biserică şi casă parohială, somându-i să satisfacă cererea românilor. La repetatele plângeri ale românilor din Dipşa, Lechinţa, Sângeorzu Nou şi Sigmir Guberniul transilvănean i-a delegat la 27 septembrie 1752 pe comisarii baron Iosif Huszar de Kövesd, comitele Comitatului Turda şi pe Ladislau Mara de Felső – Szállás - Pataka, magistratul Comitatului Dăbâca, pentru a cerceta litigiile dintre saşi şi români. La 25 noiembrie 1752 magistratul din Bistriţa le-a scris comisarilor cerând ca românii să se mulţumească cu bisericile pe care le aveau şi să nu mai încerce să-şi construiască biserici noi. La 20 martie 1753 baronul Huszar scria magistratului bistriţean arătând că împreună cu comisarul Mara vor sosi în Districtul Bistriţa la 27 martie 1753 pentru a stabili locuri pentru biserică şi casă parohială în satele Sângeorzu Nou, Lechinţa, Dipşa şi Sigmir. Magistratul săsesc a protestat motivând că românii care trăiesc în satele săseşti nu posedă terenuri, astfel încât nu au dreptul să pretindă loc pentru biserici, că românii pripăşiţi şi vagabonzi vor să-şi statornicească naţiunea în mijlocul saşilor prin construirea de biserici, că românii nici nu au nevoie de biserici deoarece în ţinuturile învecinate la o distanţă de numai o mie de paşi găsesc biserici româneşti, că românii nu sunt în număr suficient de mare pentru a-şi clădi biserici şi oricum sunt fie iobagi fugiţi care pot fi reclamaţi de către proprietari fie născuţi în zona Districtului românesc Năsăud unde se află loc suficient pentru clădiri de biserici şi case parohiale. În martie 1754 locuitorii Ioan Moroşan şi Vasile Roman din Sângeorzu Nou s-au adresat directorul fiscal Nicolae Endes arătând că atunci când saşii au observat în anul 1750 intenţia românilor de a-şi construi o biserică, urmare a dispoziţiilor împărătesei Maria Tereza de a se desemna pe teritoriul regal locuri potrivite pentru clădirea de biserici româneşti, i-au împiedicat să facă acest lucru. Neavând biserică, credincioşii din Sângeorzu Nou îşi păstrau icoanele, crucile şi anafura în casa primarului din Lechinţa, care a fost distrusă intenţionat de către saşi. În anul 1755 românii din Sigmir, Lechinţa şi Sângeorzu Nou se plângeau cancelarului aulic transilvănean Gabriel Bethlen deoarece saşii le-au luat cu forţa casa din Lechinţa în care îşi ţineau liturghia. În septembrie 1760 românii din Sângeorzu Nou se plângeau Guberniului Transilvaniei arătând că au fost împiedicaţi în anul 1759 să-şi construiască o biserică de către saşi. La 6 octombrie 1760 senatorii Bedeus şi Strecker raportau magistratului din Bistriţa că saşii din Sângeorzu Nou se voiau să-i lase pe români să-şi clădească biserică până când nu sosea de la Guberniul Transilvaniei un ordin expres în această privinţă. În 1760 s-a încheiat o convenţie între senatorul bistriţean Dinges şi directorul fiscal prin care se stabilea ca românii din Sângeorzu Nou şi Lechinţa să frecventeze biserica din Vermeş. În anul 1762 este înregistrată existenţa unei biserici de lemn la Sângeorzu Nou. Construiră în secolul al XVIII-lea la Figa, biserica de lemn cu hramul Cuvioasa Paraschiva a fost adusă în anul 1901 la Sângeorzu Nou. Planul bisericilor se compunea dintr-un naos dreptunghiular alungit, având spre est absida altarului, iar spre vest pronaosul. Pronaosul bisericii de lemn din Sângeorzu Nou este dreptunghiular. Pridvorul bisericii este situat pe latura vestică, unde se află şi intrarea în pronaos. În continuarea naosului dreptunghiular şi boltit semicilindric se află absida altarului, care este decroşată, fiind compusă din trei laturi îmbinate în unghiuri drepte. Iconostasul bisericii avea două intrări, ceea ce constituie o caracteristică a bisericilor arhaice. Biserica a fost tencuită şi vopsită atât la interior cât şi la exterior. Îmbinarea la colţuri şi susţinerea la streşini se face prin grupuri de console treptate suprapuse, de o formă mai puţin întâlnită. Acoperişul din şindrilă este treptat în dreptul altarului, turnul ridicându-se deasupra pronaosului pe o bază pătrată şi fiind fără galerie. Turnul susţine un coif ridicat pe o bază pătrată şi nu prea înalt. Se păstrează vechile uşi împărăteşti, bogat sculptate şi 4 icoane pe lemn, reprezentând: Sfânta Paraschiva – icoană de hram, Iisus Pantocrator şi Maria cu Pruncul în două variante. În perioada 1733-1750 parohia Sângeorzu Nou nu dispunea de nici un fel de proprietăţi. În anul 1762 biserica din Sângeorzu Nou deţinea fânaţ de 10 care (circa 5 iugăre) şi vii de 3 vedre. Prin reforma agrară din anul 1921 biserica din Sângeorzu Nou a primit 25 iugăre teren arabil şi 1 iugăr fânaţ. În perioada 1733-1750 la Sângeorzu Nou nu a funcţionat nici un preot. Baronul Bornemisza de Kaszon aducea la 14 octombrie 1751 la cunoştinţa magistratului bistriţean plângerea clerului român din satele Dipşa, Lechinţa şi Sângeorzu Nou. Probabil că la această dată la Sângeorzu Nou exista un preot. Baronul Bornemisza şi cancelarul baron David Henter arătau într-o scrisoare adresată magistratului bistriţean la 17 ianuarie 1758 faptul că la Sângeorzul Nou saşii l-au înjurat şi batjocorit pe preotul român. Acest lucru înseamnă că la acea dată în Sângeorzu Nou exista cu siguranţă un preot. În anul 1762 la Sângeorzu Nou este menţionată existenţa unui preot. În perioada 1835-1944 filia (filiala) Sângeorzu Nou a fost administrată de către preoţii din Bungard. În perioada 1924-1945 aici a funcţionat preotul Alexandru Cheresteşiu. În anul 1927 preotul Alexandru Cheresteşiu avea un venit din filia Sângeorzu Nou de 250 lei care reprezentau contravaloarea celor 25 de zile de muncă prestate de către credincioşi (cu mâncarea preotului), 500 de lei reprezentând contravaloarea celor 25 de litrii de porumb ştiuleţi primite de la credincioşi (lecticalul) şi 100 lei reprezentând contravaloarea serviciilor religioase prestate (stola). În intervalul 1945-1948 la Sângeorzu Nou a activat preotul Octavian Băieşu. Parohia Sângeorzu Nou a făcut parte în perioada 1733-1767 din Protopopiatul greco-catolic Năsăud, ce aparţinea Episcopiei greco-catolice de Făgăraş (episcopie înfiinţată în anul 1721). În perioada 1835-1944 filia Sângeorzu Nou a aparţinut parohiei Bungard, care făcea parte în perioada 1835-1930 din Protopopiatul greco-catolic Buza şi în perioada 1932-1944 din Protopopiatul greco-catolic Bistriţa, ce au aparţinut în perioada 1835-1853 de Episcopia greco-catolică de Făgăraş şi în perioada 1853-1944 de Episcopia greco-catolică de Gherla (episcopie înfiinţată în anul 1853). În anul 1945 s-a înfiinţat parohia greco-catolică Sângeorzu Nou care a aparţinut în perioada 1945-1948 de Protopopiatul greco-catolic Bistriţa, ce făcea parte din Episcopia greco-catolică de Gherla.

Fondul a fost preluat în anul 1979 și a fost prelucrat în anul 2008.

PAROHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ SÂNGEORZU NOU

Privind aniversările, înfiinţarea parohiei Lechinţa cu filia Vermeş, probleme religioase din parohia Bungard şi filia Sângeorzu Nou, proprietăţile bisericeşti din parohia Bungard şi filia Sângeorzu Nou, de personal bisericesc, conferinţele preoţeşti, date statistice din parohia Bungard şi filia Sângeorzu Nou, şcolare diin parohia Bungard şi filia Sângeorzu Nou, de stare civilă a parohiei Bungard, congresul organizaţiei judeţene Năsăud a P.N.Ţ., culturale, colectele, bugetele parohiei Bungard, financiare.

Permanent.

Pe probleme cronologic.

10 BN

fără restricții

fără restricții

română maghiară

latină

1029

Izvoare inedite: Serviciul Judeţean Alba al Arhivelor Naţionale, fond: Mitropolia unită Blaj. Serviciul Judeţean Bistriţa-Năsăud al Arhivelor Naţionale, fond: Protopopiatul greco-catolic Bistriţa. Serviciul Judeţean Cluj al Arhivelor Naţionale, Colecţia de documente Blaj. Legislație: „Monitorul Oficial al României”, nr. 164 din 19.07.1948, partea I A. Ibidem, nr. 177 din 03.08.1948, partea I A. Ibidem, nr. 281 din 02.12.1948, partea I A. Lucrări: Chintăuan Ioan, Bolog Mihaela, Pop Florica, „Biserici de lemn din Bistriţa-Năsăud - ghid”, Editura Supergraph, Cluj-Napoca, 2002. Feneşan Costin, „Izvoare de demografie istorică”, vol. I, Direcţia Generală a Arhivelor Statului din R.S.R., Bucureşti, 1986. Porumb Marius, Moraru Onisei, Baciu Ioan (coordonatori), „Monumente istorice şi de artă religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului”, Cluj-Napoca, 1982. Şematismele Episcopiei greco-catolice de Făgăraş din 1835 şi 1842 şi ale Episcopiei greco-catolice de Gherla din 1867, 1877, 1882, 1890, 1894, 1896, 1898, 1900, 1903, 1906, 1914, 1925, 1930, 1932, 1941, 1947. Şotropa Virgil, „Soarta românilor din satele săseşti”, în „Arhiva Someşană”, nr. 18, Editura Societății grănicerești Regna, Năsăud, 1936.

7

0.15

hârtie

DOLOGA DORIN

ISAD(G)

2014